Strategia și continuitatea oferă garanția remedierii unui fenomen negativ și a evoluției societății

La nivel european, România se situează pe locul 3 în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul bullyingului, potrivit unul raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). 17% dintre copiii de 11 ani au admis că au agresat alți elevi cel puțin de trei ori în luna anterioară, procentajul celor de 13, respectiv 15 ani, fiind de 23%. Și datele furnizate de Ministerului Educației Naționale (MEN) sunt îngrijorătoare, dacă ne gândim că într-un singur an școlar, 2014-2015, s-au înregistrat 18.783 de cazuri de violență la nivel național. Pentru că majoritatea situațiilor de bullying se petrec în școli, am invitat-o pe Serinella Zara, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Iași și inițiatoare a clubului Logos, să vorbim despre acest fenomen în cadrul proiectului educațional lansat de Editura Gama, Let’s talk about… bullying.

Din când în când, revine în atenția publică un fenomen care a luat amploare în ultimii ani în rândul copiilor: bullying-ul. Sunt publicate statistici, se dezbate subiectul câteva zile, după care se lasă tăcerea. Ajung aceste dezbateri la copii în școală, adică acolo unde se manifestă cu adevărat acest fenomen?

Se cuvine, întâi de toate, reamintit ce înseamnă bullying: comportament repetat și intenționat prin care agresorul (individ sau grup – caz în care poartă denumirea de mobbbing) rănește (verbal sau fizic), persecută și intimidează victima prin diverse forme.

În al doilea rând, nu sunt de acord că este un fenomen de amploare al ultimilor ani. Haideți să ne amintim de propria copilărie. Îmi amintesc destul de exact și batjocura (nu știu dacă o numeam așa) unor colegi de școală sau de joacă la adresa altora, chiar dacă la momentul respectiv părea să facă parte dinexperiența obișnuită a copilăriei. Mai mult, țin minte că erau atitudini suficient de represive din partea adulților, fie ei părinți care împărțeau dreptatea, fie pedagogi, cu și fără ghilimele. Ca și astăzi. Între timp, firește, am aflat cu toții că se numește bullying, pentru că există o mediatizare masivă, de la articole, site-uri specifice, ONG-uri, emisiuni, la filme și cărți pe această temă. Sigur că în modul acesta am devenit mult mai informați, mai conștienți de astfel de manifestări, dar suntem și în fața realității care arată că, voluntar sau involuntar, ȘI din cauza publicității extreme, se preiau astfel de comportamente deviante.

Referitor la campaniile anti-bullying din media sau la dezbaterile din școli, nimeni nu poate afirma că nu există. Însă, din punctul meu de vedere, nu există o strategie în acest sens, un program bine stabilit, care să ofere continuitate înțelegerii, prevenirii și atenuării fenomenului. Cu o știre pe săptămână, o dezbatere la X post TV sau un articol în ziar, fie și cu o oră de dirigenție alocată ori o întrunire la sala de festivități nu se face primăvară (că tot suntem în sezon). Totul ar trebui să înceapă la grădiniță și să continue pe întreg parcursul anilor de școală, pentru că formele de bullying „evoluează“; dacă la grădiniță agresiunea este, de obicei, fizică, ea se manifestă astfel în ciclurile următoare, dar este „îmbunătățită“: apar insultele, marginalizarea (bullying relațional și social) și, adesea, simultan cu intrarea în adolescență, cyberbullyingul (șantaj, denigrarea imaginii în spațiul online). Nu o dată am intervenit în astfel de situații, apelând la orice resursă disponibilă și legală, ca profesor sau diriginte.

Însă educația nu trebuie să se mărginească la cei doi factori, asiduu invocați: școală și elev. Eu consider că factorul esențial aici este Părintele. Campaniile, în primul rând, spre el trebuie să se îndrepte, pentru că părintele, alături de școală și copil (împreună cu alte instituții abilitate), este elementul vital pentru succes. În van vom strânge 30 sau 100 de elevi într-o sală să audieze prelegeri (oricât de captivante și documentate ar fi), dacă acasă nu există dialog, educație (deloc sau insuficient) în acest sens.

Potrivit unui studiu realizat de „Salvaţi Copiii” în şcolile româneşti, 3 din 10 copii sunt ameninţaţi cu bătaia de colegi, iar 82% din situațiile de bullying se petrec în școli. Sunt date îngrijorătoare atât pentru părinți, cât și pentru profesori. Cum se vede acest fenomen din interior, adică din școală, și care sunt metodele prin care poate fi diminuat?

Nu am ce face, trebuie să dau aproximativ același răspuns: un copil care lovește, agresează un alt copil are rădăcina comportamentului, zic eu, în sânul propriei familii, în propriul trecut: lucruri nerezolvate, sentimente refulate, dureri amorțite care explodează față de cel mai slab ca el. Și unde sunt șansele cele mai mari ca acești copii să se defuleze?! Acolo unde se află mulți alții, unde raporturile de forță fizică, statut social etc. sunt evident inegale. Pentru că nu suntem noi, adulții, niciunii identici cu alții, dar’mite un colectiv de elevi, unde diferențele răbufnesc fără menajamentele, compromisurile pe care ni le mai oferim noi, oamenii mari, între noi. Se știe, copiii sunt sinceri, adesea cruzi (când sunt mai mici), iar când devin victime ale agresiunii adesea se consideră ei înșiși vinovați și nu o recunosc față de adulți, de părinți, pentru că le este rușine: de aspectul lor (de exemplu, copiii supraponderali), de hainele lor (de exemplu, nu de firmă, ca ale unor colegi), de nivelul lor intelectual și de pregătire (presiunea notelor și a statutului în clasă/școală) și, dramatic, de situația din familie (violență, familii monoparentale, familii destrămate, absența unui părinte sau  a ambilor). Un caz special mi se pare cel al copiilor supradotați: cunosc o situație în care, pentru a fi în rând cu ceilalți, respectiv cu liderii nonformali ai clasei (transformați în agresori), un astfel de copil refuză în mod constant să răspundă la cerințe banale pentru el, așa încât nota sa să fie una de nivel mediu, iar el să nu iasă în evidență „negative“, devenind ținta acuzei de a fi (cum altfel?!) „un tocilar“.

Enumerația este mai lungă, dar m-am oprit aici. Deci, când un copil lovește, un șir lung de motive se ascunde în spate. Nu este un gest spontan, trecător. El are explicații, deseori nu conjuncturale. Sunt frustări care exhibă atunci când are posibilitatea (sau doar impresia) să arate că este mai puternic. Pentru că, în fond, este slab. Într-o familie unde lucrurile sunt așezate, într-un climat liniștit și echilibrat nu va crește un copil care să abuzeze un altul. Într-o clasă unde măcar dirigintele va explica și va impune principii morale, înțelegându-și menirea de om care „dirijează“, orientează comportamentul elevilor spre solidaritate și umanitate, treptat, formele de bullying se ameliorează și chiar putem spera să dispară.

Prin urmare, răspuns final: metoda o reprezintă pasul pe care trebuie să-l facă părintele spre a-și cunoaște cu adevărat propriul copil, pas pe care să-l urmeze, sau chiar să-l genereze, profesorul (educator, învățător, diriginte). Discuția sinceră, nu eludarea nesfârșită a problemei (ne facem că nu vedem pentru a ne proteja la modul cel mai egoist) în familie și în cadrul colectivului de elevi, invitarea specialiștilor în aceste dialoguri care să îi facă pe copii să-și recunoască problemele, aceasta este metoda. Ca diriginte, eu merg pe această cale și îndrăznesc să afirm că mă bucur de primele roade. Pe de altă parte, când problema se agravează și depășește competențele familiei sau școlii, soluția, atât pentru agresor, cât și pentru victimă, este unică: ajutor specializat, de care obligatoriu trebuie să beneficieze copilul, dar, în opinia mea, cu implicarea obligatorie a părintelui.

Anul trecut, Senatul României a adoptat o lege care interzice bullying-ul în școli, tocmai pentru că fenomenul a luat amploare. Se organizează în școli campanii de informare care să ajute la conștientizarea fenomenului și impactului asupra copiilor?

E bine că s-a dat o lege. Sunt și campanii. Am spus și anterior, câtă vreme nu este o strategie națională în privința acestui fenomen, multe dintre aceste demersuri par ad-hoc și o banală formalitate. Nu admit că este o soluție. Este o bifare de activitate. Dacă se vor rezultate, acestea vin în timp. Părinții și școala trebuie să meargă multă vreme de mână pe subiectul acesta. Altfel, dacă fiecare face cât și cum crede de cuviință, fără un plan, fără a se cuantifica rezultatele pe un interval de timp (scurt, mediu și lung), fără feedback de la copii, familie, școală, vorbim despre forme fără fond. Și tot vorbim de prea mulți ani.

Care sunt pașii pe care îi urmați când vă confruntați cu astfel de situații? Sunt părinții deschiși să colaboreze cu profesorii și cu psihologul școlii? Și nu mă refer doar la părinții copiilor hărțuiți, ci și la părinții copiilor care hărțuiesc.

Da, am avut situații de acest gen. Nu foarte grave. Nu într-atât încât să nu le gestionez eu cu ei și cu părinții. Nu a fost nevoie să ajung la psihologul școlii, care are, de altfel, mulți copii cu care dialoghează și care găsesc un sprijin esențial la el. Părinții elevilor mei sunt oameni extrem de săritori, care au înțeles de fiecare dată problemele pe care le-am semnalat, chiar dacă uneori au fost surprinși de gesturile propriilor copii. Dar au colaborat întru totul. Și asta pentru că știu (majoritatea) că scopul meu este să-i ajut pe copii, și, indirect, pe ei, ca părinți. Este un fapt cunoscut de mine, prin prisma experienței, că față de altcineva (în cazul acesta, un profesor) copiii se deschid mai ușor decât față de părinți (acesta-i paradoxul arhicunoscut), pe care nu vor să-i împovăreze cu emoțiile lor (total greșit, dacă mă întrebați, dar foarte frecvent). Așa că am transformat această situație într-o modalitate de a ajuta și a încuraja copilul să se cunoască pe sine.

Spre exemplu, prima mea grijă în clasa a V-a (sunt diriginte la o clasă a VI-a) a fost să aflu cine sunt acești copii, așa că le-am pus niște întrebări (s-ar putea numi chestionare, deși nu-mi place termenul) lor și părinților. Unii mi-au vorbit, prin scris, atunci (mai mult părinții, dar și copiii) despre „deja“ bagajul lor din trecut: discriminări ale colegilor sau chiar ale învățătorului uneori, situații în familie etc. Noi (eu cu ei) suntem destul de apropiați și de aceea îmi povestesc multe despre ei și relațiile dintre ei. Dar cel mai tare i-am văzut deschizându-se la întâlnirile cu o doamnă psihoterapeut pe care am invitat-o (căreia îi mulțumesc pentru colaborarea la care sper, de altfel, și în viitor) și care a dialogat cu ei pe temele propuse de copii: cum să-și înfrâneze reacțiile impulsive, cum să-și gestioneze teama, cum să-și înfrunte complexele, cum să facă față stresului/presiunii părinților față de performanța școlară ș.a.m.d. Ei, ce ziceți? Au 12 ani. Sincer, am rămas inițial mută când am auzit cu câtă claritate articulau ce îi doare. Unii dintre ei nu vorbiseră niciodată pe aceste teme. Trebuie să vă spun că, după momentul când acei câțiva care erau tentați de comportament de tip bullying au mărturisit în fața celorlalți întâmplări din trecutul lor (mic, așa cum este) și au înțeles ei singuri că există explicații pentru reacțiile lor, lucrurile s-au schimbat, aș putea descrie, radical. De asemenea, altă etapă importantă pentru noi a fost Campania Gama „Timp pentru o zi“: din nou, copiii s-au deschis și au spus lucruri tulburătoare despre ei, despre singurătatea lor, și acesta a fost motivul pentru care m-am gândit că trebuie să conserv cadrul  sincer de dialog, să invit și alți copii să ni se alăture, alți specialiști care să întoarcă problemele vârstei lor (precum bullyingul) pe cât mai multe fațete. Iar noul proiect alături de Editura Gama este expresia acestei idei, solidarități și… continuități. Despre ea, despre continuitate, și despre strategie, vorbeam că aduce garanția remedierii unui fenomen negativ și evoluția societății. Nu? În final, poate ne aude Cineva.

Facebook Comments

Recomandări

Editura Gama

De peste 20 de ani, una dintre cele mai apreciate, exigente și creative edituri pentru copii din România. Preocuparea permanentă pentru „educația prin joc” și încercarea neobosită de a oferi titluri de cărți pentru copii deopotrivă atractive și utile, în ediții minuțios îngrijite, ne-au atras aprecierea părinților, educatorilor și profesorilor.

Articole similare