Bullying-ul este un subiect sensibil, cu un mare impact emoțional, pe care deseori îl ocolim și îl ascundem într-un colț al minții, deoarece copilului nostru nu i se poate întâmpla. Pentru că violența și agresivitatea sunt cuvinte care rareori își găsesc locul în discuțiile și în viața noastră. Cum reacționăm când ne confruntăm cu astfel de situații? Inițial, teama ne invadează tot corpul și ne blochează gândirea. Indiferent că suntem părinții copilului agresat sau ai celui care agresează. Ne este teamă ca el să nu fie afectat fizic și emoțional sau exclus din școală și comunitate. Apoi, reproșurile pe care ni le facem vin unul după altul: cum de nu ne-am dat seama când a început totul, cum de nu am fost atenți la semnalele sau schimbările copilului, cum de nu am abordat cu el subiectul până acum, cum de nu a avut încredere să discute și să ne ceară ajutorul etc. Despre toate acestea am stat de vorbă cu Diana Teodorescu, psiholog specialist în psihologie educațională, orientare școlară și vocațională, cu 15 ani de experiență în evaluare psihologică, consiliere și terapie pentru copii și adolescenți, și ambasador al campaniei Let’s talk about… bullying.
Potrivit unui studiu realizat de Salvați Copiii, 1 din 4 copii din școlile românești este victimă a bullying-ului în mod repetat, România fiind pe locul 3 în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul, conform unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății. De altfel, anul trecut Senatul României a adoptat o lege care interzice bullying-ul în școli, tocmai pentru că fenomenul a luat amploare. Pornind de la aceste date, dar și pentru că pentru unii dintre noi încă nu este foarte bine conturată noțiunea de bullying și tindem să o reducem la o simplă ceartă între copii, v-aș ruga mai întâi să definim bullying-ul și modul în care se manifestă.
Bullying-ul este orice comportament ostil care denigrează, desconsideră, invalidează, intimidează, umilește sau rănește în orice fel o altă persoană. El se manifestă prin orice acțiune, faptă, cuvânt care produce prejudicii emoționale și fizice altui copil. Bullying-ul este intenționat (agresorul având clară intenția de a răni), este repetat, iar agresorul își exprimă superioritatea atât ca forță, cât și atitudinal.
Care sunt cele mai frecvente comportamente de bullying?
Cea mai raspândită formă de bullying este cea verbală. Agresorul este cel mai adesea un copil lipsit de empatie, care nu respectă regulile, temperamental, încrezător în așa-zisa lui superioritate, cu dorință de control și tendințe de exagerare. Astfel, ajunge să șicaneze, să tachineze, să ironizeze, să critice, să umilească, să aducă injurii victimei. O altă variantă de bullying este cea psihologică exprimată prin bârfă, răspândire de zvonuri mincinoase, șantaj emoțional, respingerea sau izolarea victimei. Bullyingul fizic include îmbrâncirea și lovirea și este folosit mai des în școală de către băieți.
În foarte multe situații, bullying-ul nu este foarte evident. Copiii în pauze se hârjonesc (mai ales cei mici), aleargă, aparent se joacă, însă adesea bullying-ul este prezent. De foarte multe ori vin copii care îmi spun că au vrut să se joace, iar când “agresarea” a început, au strigat la celălalt să se oprească, însă acest lucru nu s-a întâmplat.
Dat fiind faptul că bullying-ul presupune abuzarea unui copil de tip „victimă,” uneori este foarte greu de identificat fenomenul, mai ales când este unul verbal sau sub formă de șantaj psihologic, iar agresorul este unul foarte perspicace. Acest copil de tip victimă este în primul rând un copil sensibil, cu o stimă de sine scăzută, puțin vocal, puțin încrezător în el însuși. De cele mai multe ori, teama lui este suficient de mare cât să nu vrea să spună, iar cei mai mulți abuzatori găsesc și metode de șantaj pentru a se asigura că nu vor fi dați în vileag. Ba mai mult decât atât, am avut des mărturii ale copiilor veniți în terapie, victime ale acestui fenomen, care mi-au spus că de multe ori au cerut ajutorul cadrului didactic, însă au fost etichetați ca „pârâcioși”.
Care sunt factorii care determină un astfel de comportament?
În primul rând un copil abuzator este la rândul său un copil frustrat/neglijat sau abuzat! Abuzul cel mai evident este cel fizic, acești copii fiind crescuți cu pedepse, cu bătaie sau cu un model emoțional extrem de abuziv (părinți care atunci când se înfurie fac același lucru).
Însă nu toți copiii care sunt „bully” au fost abuzați fizic de părinți. Cea de a doua categorie sunt copiii abuzați emoțional. De cele mai multe ori abuzul emoțional este ascuns, rafinat și imperceptibil chiar de către copil și poate să se ascundă sub diverse atitudini parentale, unele dintre ele demne de toată aprecierea socială.
Iată câteva dintre acestea:
- părinți care spre binele suprem al copilului controlează absolut orice acțiune/activitate a acestuia;
- părinți care tot spre binele copilului (nu contestăm acest lucru) ridică niște standarde educaționale nerealiste și trag cu disperare copilul către acele standarde, fără să țină cont de nevoile și resursele acestuia;
- părinții „self absorbed”, orientați numai către sine și nevoile lor emoționale (și nu numai), copilul fiind un instrument al satisfacerii acestora;
- părinți absenți emoțional fie din cauza implicării în muncă (de nevoie sau din ambiție), fie din alte motive (probleme existențiale, probleme emoționale, dependențe – alcoolism, dependență de calculator/telefon)
- părinți care manifestă traumatizant în fața copilului problemele lor de cuplu sau de familie (certuri, abuz între părinți, crize familiale)… și lista poate continua.
Alteori, abuzul emoțional al părinților este vizibil și toxic: critică, umilesc, desconsideră, învinovăţesc, ameninţă, acuză, ridiculizează, mituiesc, pun etichete, pedepsesc, condiţionează, moralizează, șantajează, invalidează, compară permanent cu alții, sunt inconsecvenți.
Care sunt primele semne, atât în cazul celor agresați, cât și în cazul celor care agresează, care ar trebui să îi pună pe gânduri pe părinți și profesori?
Primele semne ale copiilor care agresează sunt frustrarea, furia, stima de sine scăzută sau aparent prea ridicată, nevoia de a domina, nevoia de a-i controla pe alții, satisfacția când îl văd pe celălalt umilit, desconsiderat. Apoi încep să abuzeze emoțional prin toate modalitățile descrise anterior, iar la unii dintre ei apare și abuzul fizic al celuilalt.
Copiii agresați devin extrem de anxioși, le scade încrederea în sine, se deteriorează stima și imaginea de sine, nu își mai pot concentra atenția la sarcinile rutiniere, pot deveni depresivi, se închid în sine, renunță la acțiuni și activități care presupun expunere, se consideră nedemni, defecți, sau pot să ajungă și ei la un moment dat să răbufnească și să îi abuzeze pe alții la rândul lor.
Care sunt consecințele pe termen lung pentru victimă și hărțuitor deopotrivă?
Așa cum am menționat anterior, pentru victimă, pe termen lung cele mai grave consecințe întâlnite sunt anxietatea și depresia. Pe măsura agravării stării copilului, pot să apară scăderea randamentului și a rezultatelor școlare și probleme de relaționare cu ceilalți.
Cel care hărțuiește în mod evident nu poate avea relații sănătoase și autentice cu cei din jur, iar cei mai abuzatori pot să devină în timp opozanți sau antisociali.
Cum îl învățăm pe copilul agresat că nu trebuie să accepte astfel de situații, că este o victimă și că vina nu este a lui? Și cum procedăm pentru a-l ajuta pe cel care practică bullying-ul?
În primul rând, copiii trebuie să își cunoască drepturile emoționale. În școlile în care coordonez programe educaționale îi învăț pe copii că au drepturi și că unul dintre cele mai importante este acela de a fi respectați și nimeni nu are dreptul să îi rănească prin fapte și prin vorbe. Apoi, e important să știe ce este acela un abuz emoțional și că e important să anunțe imediat un adult indiferent ce șantaj practică abuzatorul. De exemplu, îi învăț diferența dintre a pârî și a dezvălui un abuz: dacă un coleg rupe radiera și face mizerie, iar tu îl spui doamnei, asta e pâră; dacă un coleg îți ia bunurile și ți le rupe, aruncă, distruge… asta e bullying. Din păcate, mulți adulți (părinți sau profesori) desconsideră spusele copiilor și îi lasă să își rezolve singuri problemele. Însă, un copil care a ajuns victima bullying-ului e greu de crezut că poate face față singur. Un alt aspect important este acela de a-i face pe copii să înțeleagă că cei care agresează transmit un mesaj despre ei înșisi, care nu are nici o legătură cu cel abuzat.
Pentru a ajuta un copil care practică bullying-ul ar fi multe de făcut… Și ar fi necesar să se înceapă de la cauzele care au provocat frustrările și dificultățile acestui copil. Este despre povara care i-a fost pusă în spate de adulții din viața sa, nu despre el însuși…
Consider că pârghiile cele mai folositoare în a controla acest fenomen constau într-o educație emoțională bine făcută (copiii au ore de dezvoltare personală în programă!) și într-o implicare asumată a adulților care lucrează cu copii.